Ana Corina Săcrieru: Avocatura este un prilej continuu de a fi sincer cu tine însuţi

Avocata Ana Corina Săcrieru este membru al Baroului Vrancea de zece ani. Fiică de magistrat, a avut de la cine să înveţe tainele Dreptului, dar părintele său, judecătorul Nicolae Vraciu a îndrumat-o în primul rând către cărţi şi lectură. O femeie sensibilă, mamă a trei copii pe care îi consideră darul său de la Dumnezeu, Ana Corina Săcrieru reuşeşte să se împartă între viaţa de familie, profesia de avocat şi cea de mediator. Dacă nu ar fi urmat Dreptul, s-ar fi îndreptat către filosofie sau etnografie şi folclor pentru că iubeşte cultura autentică a poporului român şi viaţa pe care aceasta o generează. În timpul liber urcă pe munte, unde reuşeşte să se detaşeze de restul lumii. Probabil că de acolo se întoarce cu forţa necesară pentru a fi o mamă, o soţie şi un avocat bun.

Reporter: De când sunteţi avocat?
Avocat : Sunt avocat din anul 2003. Am intrat la Facultatea de Drept din cadrul Universităţii din Bucureşti în anul 1996, când era o concurenţă de 20 de candidaţi pe un loc după ce, cu un an înainte, când erau 19 candidaţi pe un loc, picasem. Erau anii în care la Facultatea de Drept se intra cel mai greu. Am avut profesori extraordinari. Vreau să îl amintesc pe Gheorghe Beleiu care preda Dreptul Civil în anul I, un profesor care a rămas în memoria mea. Avea un mod foarte viu de a preda Dreptul Civil. A murit în anul în care eu am intrat în cel de-al doilea an de facultate.

Rep: De ce aţi ales Dreptul, cine v-a determinat să păşiţi către această profesie?
Av : Vroiam să fac altceva. Oscilam între filosofie şi etnografie şi folclor, care era numai la Cluj. Am considerat însă că ascultarea e mai importantă aşa că am urmat îndemnul părinţilor şi am făcut Facultatea de Drept. Am constatat că într-adevăr, aşa cum îmi spusese tatăl meu «nu există nimic mai fascinant ca relaţia socială transpusă în norma juridică», aşa că ascultarea s-a dovedit a fi pentru mine calea ce m-a condus la ceea ce cu adevărat mi se potrivea. Domnul profesor Beleiu nu a făcut altceva decât să-mi confirme ceea ce îmi spusese tatăl meu.

Rep: De unde pasiunea pentru folclor şi etnografie, la fiica unui magistrat?
Av : Am impresia că prea uşor uităm originile noastre şi consecinţa este dramatică în viaţa cotidiană. Trăim adesea o viaţă artificială. E dureros că nu acordăm suficientă importanţă vieţii autentice, de exemplu vieţii pe care o trăia ţăranul român şi care viaţă era generatoare de un anumit tip de cultură. Am rămas văduviţi de cultura proprie care izvorăşte din autenticitate. Încerc să îmi cresc copiii conştientizând aceste lucruri.

Rep: Unde aţi copilărit şi ce ne puteţi spune despre această perioadă?
Av : Am copilărit în Focşani. Am copilărit ca toţi ceilalţi copii din anii ’80. Am avut nişte bunici minunaţi. Am suferit pentru că nu am avut bunici la ţară. Toţi copiii mergeau la ţară în vacanţe şi eu îi aveam în oraş. Am avut şi un avantaj din această situaţie pentru că am citit foarte mult în vacanţele mele. Vacanţele erau un şir lung de lecturi.

Rep: Cum aţi trecut prin perioada facultăţii?
Av : Plecam lunea din Focşani şi mă întorceam joi seară, asta până m-am căsătorit, în perioada de trecere între anul III spre anul IV. Nu suportam depărtarea de casă şi bunici, dar mi-a plăcut foarte mult Bucureştiul. Am văzut atunci o altă dimensiune a lui, nu cea prezentă astăzi. Am rămas legată de Bucureşti şi, dacă nu aş fi avut copii şi nu aş fi dorit să îi cresc alături de familie, aş fi rămas acolo. Am tratat facultatea cu seriozitate. Dreptul e complex şi dacă vrei să îl pătrunzi, şi după 50 de ani de exercitare a profesiei, tot complex ţi se pare.

Rep: Consideraţi că aţi avut un atu în faptul că tatăl dumneavoastră a fost magistrat? Aţi beneficiat de sprijinul său?
Av : Tatăl meu a fost magistrat, dar a avut un anume mod de a fi extrem de riguros faţă de mine şi, de exemplu, de câte ori voiam să îl întreb ceva, atât în timpul facultăţii cât şi în primii ani de profesie, primeam acelaşi răspuns: “tu nu ai cărţi să citeşti?”. Datorez tatălui meu faptul că de la el am învăţat cele mai importante două lucruri în viaţă: primul să îţi păstrezi conştiinţa curată pentru că numai aşa poţi avea linişte, iar cel de-al doilea dar la fel de important: munca. De trei ani tatăl meu este avocat şi lucrăm împreună, greul muncii purtându-l acum amândoi.

Rep: Se găseşte întotdeauna răspunsul la o problemă de Drept, într-o carte?
Av : Întotdeauna găseşti răspunsul în cărţi. Asta e frumos în Drept! E imposibil să nu găseşti o paradigmă de gândire care să te ajute şi pe care apoi s-o foloseşti în ajutorul unui om.

Rep: Pe cine aţi avut ca îndrumător, în primii ani de avocatură?
Av : L-am avut îndrumător pe domnul avocat Mircea Ciobotaru. Un om foarte luminos, foarte senin şi un profesionist adevărat. Datorez mulţumiri însă şi domnului avocat Ciortan. Primii ani de avocatură au fost ca o continuare a muncii de consilier juridic. În anul 2000 am terminat facultatea şi ulterior, trei ani am fost consilier juridic, timp în care am învăţat disciplina necesară oricărei munci juridice. Sunt foarte mulţi consilieri juridici la noi în oraş profesionişti adevăraţi.

Rep: De ce nu aţi intrat direct în avocatură?
Av : Am fost consilier juridic în toată această perioadă pentru că tatăl meu nu a fost de acord să intru în avocatură, nu i se părea deontologic. Pe atunci era preşedintele Judecătoriei Focşani. Când a trecut la Tribunalul Vrancea m-am dus şi am dat examen de intrare în profesie, în cadrul Baroului Vrancea şi a fost mai greu decât dacă aş fi intrat în primele şase luni după absolvirea facultăţii. Aveam şi un copil mic. Am dat examen la Iaşi, a fost un an special, se organiza examen de intrare în profesie pe regiuni, era de Sfânta Cuvioasă Parascheva şi eu eram în Iaşi susţinând acest examen derulat pe mai multe zile, pe discipline. Până s-a pensionat tatăl meu, nu am intrat la Tribunalul Vrancea. Intram la celelalte instanţe însă nu şi la Tribunal întrucât nu mi se părea corect să pledez la instanţa unde funcţiona tatăl meu.

Rep: Cum se împacă viaţa de familie cu viaţa activă a unui avocat?
Av : E foarte greu! Mulţumesc lui Dumnezeu că reuşesc să fiu prezentă în viaţa copiilor mei şi, în acelaşi timp, că încerc să fac şi din fiecare proces pe care îl am, cea mai importantă cauză din acel moment. Mă ajută mult felul meu implicat de a fi şi faptul că dorm foarte puţin. Când vrei să faci ceva, şi timpul parcă te ajută… Mai e şi bucuria fiecărei zile cu tot ce aduce ea în cele două planuri ale vieţii şi sentimentul de recunoştinţă că ai făcut faţă, oricât de greu ar părea.

Rep: V-aţi îndruma copiii să aleagă profesia de avocat sau vreo profesie juridică?
Av : Nu! Nu mi-aş îndruma copiii să urmeze aceeaşi cale. E un consum foarte mare şi nu toată lumea poate face faţă unui astfel de consum. Aşa ceva poţi face numai dacă nu concepi să faci altceva, numai dacă ar fi pasiunea vieţii tale. Părintele Galeriu spunea că fiecare om e o noutate absolută, iar Dumnezeu are un plan cu fiecare om. Ar fi iluzia mea ca părinte să cred că am eu planul potrivit pentru copii.

Rep: Aveţi un sfat pentru avocaţii noi, la început de drum?
Av : I-aş îndemna să citească încontinuu, singura şansă să facă faţă avalanşei de mo-dificări din Drept.

Rep: Aveţi o speţă de suflet, o speţă pe care o consideraţi mai presus de celelalte?
Av : Toate cazurile sunt la fel de importante. Mă consum pentru fiecare speţă de parcă aceea ar fi cea mai importantă şi care mă impresionează cel mai mult. Speţele în care soluţiile sunt favorabile se uită cel mai repede spre deosebire de cele în care soluţia este nefavorabilă, pe care mi le amintesc şi după zece ani.

Rep: Care sunt pasiunile dumneavoastră?
Av : Îmi place să urc pe munte. Am făcut munţii României, mare parte din ei şi încerc să-i îndemn pe copii să iubească mersul pe munte pentru că îţi dă o anumită detaşare de lume. Merg pe munte de 20 de ani. Pe munte am cunoscut oameni extraordinari. Fiind greu, nu face faţă decât omul care îşi dovedeşte tăria şi atunci iese ce e mai frumos din el…

Rep: Care este mândria omului şi a avocatului Ana Corina Săcrieru?
Av : Încerc din răsputeri să nu fiu mândră! Mândria este piatra de care ne lovim când ne răzvrătim pe o anumită problemă sau când suferim. Lucrurile bune din viaţa mea le consider dar de la Dumnezeu şi în nici un caz rezultatul a ceea ce am făcut eu.

Rep: Aveţi regrete?
Av : Regret doar faptul că nu am urcat pe mai mulţi munţi. De exemplu mi-aş fi dorit să ajung în Caucaz.

Rep: Preferaţi Dreptul civil sau penal?
Av : Este un paradox. În exerciţiul profesiei mele de avocat prefer Dreptul civil însă în timpul pregătirii profesionale am iubit Dreptul penal şi criminologia. În practică însă, Dreptul civil s-a dovedit la fel de fascinant.

Rep: Sunteţi şi mediator. Ce puteţi să ne spuneţi despre această profesie aflată la început de drum?
Av : Îmi doresc mult ca oamenii să capete mentalitatea necesară pentru a apela la mediatori. Poate aşa, tensiunea cu care fiecare om abordează problema sa, nu ar mai fi atât de multă.

Rep: Care sunt calităţile pe care trebuie să le deţină un avocat bun?
Av : Să îşi privească fiecare dosar ca şi când ar fi singurul pe care l-ar avea. Atât de mult să muncească pentru fiecare dosar, atât de important să îl considere. Mai trebuie, după părerea mea, să facă tot posibilul să nu îl schimbe această încărcătură negativă a problemelor cu care vine în contact. Să dobândească cu timpul o linişte interioară care să îi asigure răbdarea şi calmul fără de care arderea în profesie ar fi în zadar.

Rep: Cum aţi defini profesia de avocat?
Av : S-a spus despre profesia de avocat că este un mod de viaţă. Eu aş spune că este un prilej continuu de a fi sincer cu tine însuţi. Nu poţi construi argumente adevărate dacă nu crezi în ele, nu poţi trece peste o înfrângere dacă nu distingi de care parte este adevărul şi nu poţi evita mândria unei victorii dacă nu te smereşti.

(Articol apărut în “Monitorul de Vrancea”, 2.04.2013, autor: Mioara ROBU)