Avocat Săcrieru Ana-Corina

Secularizarea averii Bisericii Ortodoxe Române – reglementare juridică, evoluţie şi consecinţe

Ana Corina Sacrieru

Avocat Ana Corina Săcrieru despre secularizarea averii Bisericii Ortodoxe Române:

Într-un stat de drept, legitimitatea oricărui discurs public se face prin raportare la normele juridice pe care el se întemeiază.

În mod similar, puterea de convingere a unui argument juridic se bazează aproape exclusiv pe adevărul pe care el îl reflectă.

Analiza juridică de faţă îşi propune să identifice, pe de o parte, normele juridice care legitimează discursul public, atât de vehiculat astăzi, despre secularizarea averii Bisericii Ortodoxe Române, iar pe de altă parte, măsura în care există argumente juridice care reflectă adevărul acestui subiect.

În data de 17/29 decembrie 1863, Parlamentul României a adoptat Legea pentru secularizarea averilor mănăstireşti iar prin Decretul 1251 din aceeaşi dată, această lege a fost promulgată de către domnitorul Al. I. Cuza.

Până la acel moment, în literatura juridică a vremii şi în dezbaterile publice, fuseseră căutate temeiuri pentru exproprierea averilor mănăstirilor închinate, adică acele mănăstiri ale căror venituri – potrivit dispoziţiei ctitorilor lor – ieşeau peste hotare către Muntele Athos ori către Ierusalim sau alte locaşuri ortodoxe din Orient, cu scopul de a susţine viaţa monahală din acele locuri.

Scopul declarat al tuturor dezbaterilor şi motivaţiilor anterioare adoptării acestei legi a fost raportat exclusiv la aceste mănăstiri închinate. La acea dată, în Ţările Române, conform datelor istorice, din totalul de 191 mănăstiri româneşti, un numar de 64 erau mănăstiri închinate, iar restul de 127 mănăstiri erau neînchinate sau, în terminologia vremii, pământene.

Cu toate acestea, potrivit art. 1 din Legea pentru secularizarea averilor manastireşti promulgată prin Decretul nr. 1251 din 17/29 decembrie 1863, „toate averile mănăstirești din România sunt şi rămân ale statului”, în continuare legea prevăzând în mod expres şi că toate veniturile realizate de mănăstirile din România devin venituri ale bugetului de stat.

Cu alte cuvinte, ceea ce s-a realizat prin această lege, a fost exproprierea averii tuturor mănăstirilor din România, în ciuda motivaţiilor prealabile adoptării Legii, motivaţii raportate exclusiv la categoria mănăstirilor închinate.

Din perspectiva dispoziţiei expres prevăzute de art. 1 din această Lege, unde se menționează expresia „toate averile mănăstirești” din România, distincţia dintre cele două categorii de mănăstiri nu mai apare a fi importantă din punct de vedere juridic, fără însă a putea exclude importanţa consecinţelor economice şi sociale asupra mănăstirilor pământene, neînchinate cu atât mai mult cu cât numărul acestora era cu mult mai mare decat al celor închinate, în considerarea cărora fusese Legea adoptată.

Cu alte cuvinte, din acest argument juridic de text, rezultă că exprimările istorice – pe care le întâlnim în mod frecvent inclusiv în spaţiul public de astăzi – în sensul că averea Bisericii a fost secularizată pentru că ajungea peste hotare, nu reprezintă în totalitate adevărul istoric şi cu atât mai mult juridic al acestui subiect.

Practic, pentru naţionalizarea averilor celor 64 de mănăstiri închinate, a fost expropriată averea Bisericii Ortodoxe Române aproape în întregimea ei, aceasta rămânând lipsită de mijloace de întreţinere.

Exproprierea este mijlocul juridic de trecere forţată în patrimoniul statului a unei proprietăţi private, cu o „dreaptă” despăgubire, însă Legea din 1863 nu a prevăzut nicio dispoziţie referitoare la despăgubirea mănăstirilor româneşti, pământene, neînchinate, ci doar a beneficiarilor străini ai mănăstirilor închinate.

Nu am găsit în doctrina juridică a vremii cum a fost rezolvată din punct de vedere juridic această lipsă a despăgubirilor, obligatorii în ecuaţia oricărei exproprieri. Statul român a dobândit în proprietate încă un sfert din suprafaţa ţării prin această expropriere de la Biserică, însă nu a achitat în schimb nicio despăgubire. În epocă s-a folosit chiar termenul „confiscare”, probabil tocmai pentru a reflecta lipsa vreunei despăgubiri, însă acest termen este greşit folosit întrucât elementele care alcătuiesc definiţia „confiscării”, ca instituție de drept, nu sunt incidente în speţă. Cu toate acestea, imediat după Legea din 1863, tocmai pentru lipsirea ei – prin secularizarea dispusă – de orice mijloc de întreţinere, statul român a preluat toate cheltuielile Bisericii, asumare de obligaţie perpetuată și respectată de stat de atunci şi până în prezent.

În mod similar, nu am găsit în doctrina vremii nici justificarea juridică rezonabilă a faptului că au fost expropriate averile tuturor mănăstirilor – şi cele închinate şi cele neînchinate – şi nu astfel cum fusese discutat proiectul de lege doar raportat la averile mănăstirilor închinate.

Pretinsa discriminare pe care ar fi putut să o invoce beneficiarii averilor mănăstirilor închinate era oricum anihilată de existenţa despăgubirilor prevăzute exclusiv pentru aceştia. Pe de altă parte, raţiunile exproprierii averilor mănăstireşti închinate fuseseră argumentate istoric şi juridic în epocă, în schimb, pentru exproprierea averilor mănăstirilor româneşti neînchinate, nu fusese emis nici un singur argument juridic sau istoric.

Tot nespusă a rămas şi modalitatea în care, din punct de vedere juridic, au putut fi desconsiderate daniile domnitorilor anteriori, de la începutul istoriei Ţărilor Române, către aceste mănăstiri pământene, neînchinate, danii care erau acte juridice unilaterale, cu tot regimul juridic special determinat de caracterul irevocabil al acestor acte.

Prima consecinţă socială directă a fost lipsirea Bisericii de mijloace proprii de întreţinere, concomitent, bineînţeles, şi cu imposibilitatea continuării Bisericii de a se mai implica în acţiunile sociale filantropice şi educaţionale ce fuseseră o constantă istorică a ei până la acel moment.

„Există multe cronici și opere literare care reflectă – după acest moment – starea precară a Bisericii, instituţie care, din susţinătoarea principală a evoluţiei vieţii sociale – dacă e să ne gândim, de exemplu, numai la faptul că şcolile funcţionau în Biserică sau susţinute de ea, la fel cum erau şi majoritatea spitalelor – a ajuns aproape imediat, după această expropriere, să cunoască o stare de pauperitate generată tocmai de luarea de către stat a tuturor mijloacelor cu care se întreţinea şi de neacordarea niciunor despăgubiri în schimb. Astfel, salarizarea preoţilor de mir şi a celorlalţi slujitori ai bisericii a fost lăsată în seama statului dar există nenumărate dovezi ale vremii din care rezultă neacordarea fondurilor băneşti necesare bisericii.” Despre starea de sărăcie extremă din care Biserica nu şi-a mai revenit după secularizare, găsim atât descrieri literare de excepţie făcute de cunoscutul scriitor român parizian Virgil Gheorghiu cât şi un mesaj istoric al lui Nicolae Iorga care spune expres: „Vodă-Cuza… voia să desăvârşească opera începută de Alexandru Ghica și Mihail Sturdza, a dezbrăcării de orice autonomie, putere şi autoritate a bisericii surghiunită în regiuni pur spirituale care sunt, bisericeşte, vecine cu moartea”.

Regimul comunist – după ce, timp de 40 de ani, a demolat multe locaşuri de cult, a interzis edificarea a noi locaşuri de cult în ciuda dublării populaţiei ortodoxe (ajungându-se în prezent ca BOR să aibă cel mai mic număr de biserici raportat la numărul de locuitori, respectiv o biserică la circa 1.300 credincioşi ortodocşi comparativ cu celelalte culte care au o biserică pentru câteva sute de credincioşi), a confiscat tot ce mai avea Biserica Ortodoxă – a continuat totuşi să acorde sprijinul financiar constând în suportarea cheltuielilor cu restaurarea/conservarea şi întreţinerea locaşurilor de cult și cu salariile – astăzi, doar parţial suportate de stat.

Caracterul tehnic şi lapidar al prevederilor cuprinse în Legea din 29 decembrie 1863 nu dau posibilitatea unei analize prea extinse a acestui eveniment juridic cu consecinţe până azi, însă criteriile de interpretare istorico-teleologică a acestui act normativ au permis formularea consideraţiilor de mai sus, cu singurul scop al identificării adevărului juridic, dar şi al verificării legitimităţii discursului public de azi împotriva averii Bisericii Ortodoxe Române.

(Articol apărut pe www.basilica.ro, 30.12.2015)