Avocat Săcrieru Ana-Corina

Intelectualul român… între cultura vieţii şi reversul ei

Libertatea şi iubirea sunt marile necunoscute ale omului. Oricât le caută şi le experimentează, valoarea lor profundă rămâne tot un mister. Abia când misterul coboară mai adânc şi ajunge taină, abia atunci omul este pe cale.

O societate în care trăiesc mai mulţi astfel de oameni aflaţi pe cale este o societate aproape de adevăr. Şi cum adevărul este deopotrivă viaţă şi izvor de cunoaştere, rezultă că aceia care se află în adevăr, în cunoaşterea cea adevărată rămân – tocmai de aceea – şi în viaţă.

Închizând ecuaţia, rezultă că adevărata forţă vitală a unei societăţi depinde de cei care deţin cunoaşterea – adică de intelectuali – dar care ştiu şi să trăiască tainic, la adânc, libertatea şi iubirea.

carte-mehedinti

De aceea, intelectualul român este acela care poate lumina în societatea în care trăieşte, sensurile adevărate ale lucrurilor. În fond, potrivit silogismului de mai sus, numai în măsura în care sunt luminate aceste sensuri, societatea se află în adevăr ori, departe de adevăr.

Desigur, va spune cineva, trebuie să existe şi ascultători ai adevărului, trăitori într-o cultură a vieţii, persoane deci, destul de greu de găsit într-o societate ca a noastră.

O astfel de replică echivaleaza cu nefrământarea pâinii cu argumentul că, oricum nu ar avea cine să o mănânce. Or, a omului este doar să facă bine lucrurile, rostul lor este hotărât la un alt nivel, după legi care nu ţin de istorie, timp şi spaţiu.

Care intelectuali români se găsesc în adevăr?

De exemplu, azi, când scriu aceste rânduri, Biserica Ortodoxă Română îl prăznuieşte pe sfântul ierarh Dosoftei care şi-a pus toată viaţa în slujba poporului, având drept preocupare principală ca acesta, poporul, să aibă deplin, întreg înţelesul cunoaşterii celei adevărate în limba română. Prin atâta dragoste şi grijă faţă de neamul său, el era un intelectual care trăia în adevăr.

Trei secole mai târziu, un alt mare intelectual român, model al intelectualului creştin, respectiv Simion Mehedinţi, trecea la Domnul pe 14 decembrie 1962.

Doamna Elena Teodoreanu, fiica duhovnicului marelui savant, povesteşte cum personal l-a văzut pe acesta ascultând „tăcut şi lacrimile îi curgeau fără să le ia în seamă” versurile:

Limba noastră-i limbă sfântă/ Limba vechilor cazanii/ Care-o plâng şi care-o cântă/ Pe la vatra lor ţăranii/ Limba noastră-i graiul pâinii/ Când de vânt se mişcă vara/ În rostirea ei bătrânii/ Cu sudori sfinţit-au ţara” (Buletinul Asociaţiei Personalului Didactic “Simion Mehedinţi” 2015, pag.39).

Cu astfel de dragoste izvorâtoare de lacrimi îşi iubeşte un adevărat intelectual român ţara. Nu dimensiunea savantă a personalităţii lui, ci dragostea nesfârşită pentru neamul său este cea care a ridicat pe culmi lucrările sale uluitoare prin profunzime şi diversitate. Creştin autentic, erudit de excepţie, autorul celei mai simple şi răvăşitoare totodată definiţii a religiei, despre care spunea că este ,,socoteala omului cu eternitatea”, puţini ştiu că, din tot timpul său atât de ocupat de studiul ştiinţific, de catedră şi de scrierile literare, Simion Mehedinţi şi-a dedicat ani în şir o parte, pentru a scrie articole cu texte vii si pline de adevăruri nespuse de alţii, adresate neamului său, după chiar cuvântul lui „Fiecare este dator întâi neamului din care s-a născut”.

O astfel de dragoste este trăită tainic şi dă măsura adevărului pe care intelectualul român îl rosteşte. Iar de măsura adevărului, depinde, nici mai mult nici mai puţin, decât rămânerea în viaţă a unei societăţi. În viaţă şi nu în letargie.

De aceea, o societate care vrea cu adevărat să se vindece, pe intelectualul creştin autentic trebuie să îl caute, ca să îi descopere sensul adevărat al lucrurilor care se întâmplă. De exemplu, un tehnician în drept care să sublinieze argumentele juridice adevărate atunci când problemele spinoase, contradictorii, nasc dezbateri aprinse în societate, un profesor care să nu facă din şcoală un instrument de presiune ci un prilej de insuflare a copilului, un cuvântător de rostiri care zidesc şi nu încătuşează sensurile profunde ale cuvintelor.

Dar, deh…”ţinta cea mai înaltă a educaţiei este să formeze caractere” cum spunea Simion Mehedinţi şi de aceea poate, de la baza acestui ţel, intelectualul român de azi, des întâlnit în spaţiul public, greu se aseamănă modelului de intelectual român creştin pe care l-a reprezentat Simion Mehedinţi.

Am putea însă privi şi altfel lucrurile. Este suficient să ne întoarcem privirea spre astfel de modele autentice, să ne stropim faţa cu apa rece a izvorului lor şi… „de ajuns îmi este mie, ava”, cum spunea istorisirea Patericului. Adică stropii aceia reci ai izvorului lor adevărat de cunoaştere ne-ar trezi la realitate fiinţa, ne-ar putea face să ne venim „în fire” şi să ne întoarcem, inevitabil la adevăr.

Iar întoarcerea la adevăr înseamnă să fii deja pe cale!

Am experimentat aceasta zilele trecute. Asociaţia Părinţi pentru Ora de Religie (APOR) Vrancea a organizat, pe 12 decembrie a. c., comemorarea trecerii la Domnul a marelui intelectual creştin Simion Mehedinţi.

Parastas-Mehedinti-Soveja-2

Parastas-Mehedinti-Soveja

În curtea fostei Mănăstiri Soveja – o frântură de pământ ruptă direct dintr-un colţ de cer, într-o geografie care, parcă s-a vrut a fi la întrecere cu dragostea de ţară a savantului, „la umbra altarului bisericii”, cum spune profesorul Constantin Macarie, odihneşte trupul lui Simion Mehedinţi. După parastas, pomenire şi cuvintele profesorului Macarie, plecând de acolo pe drumul spre Focşani, i-am întrebat pe copiii mulţi, veniţi toţi cu părinţii lor, ce este dragostea de ţară. Răspunsurile lor m-au uluit. Era ca şi cum, într-un fel pe care nu-l înţelegeam, parcă se lipise de sufletele lor ceva din fiinţa celui pomenit, deşi niciunul din frumoasele cuvinte rostite despre el nu se referise în mod specific la sfânta lui dragoste faţă de ţară si neam.

Deci funcţionează!

În căutarea intelectualului român aflat el însuşi azi pe o traiectorie sinuoasă între cultura vieţii şi reversul ei, întoarcerea la adevăratul model de intelectual român creştin, cum a fost Simion Mehedinţi, reprezintă soluţia unei societăţi care vrea să se vindece ori, în ultimă instanţă, chiar a omului care, cu smerenie, nu vrea să rămână în afară de cale, într-o societate în care abia se regăseşte. Pentru că numai în paradigma creştină trăim firesc dimensiunea totală a vieţii noastre, pentru că numai în creştinism Dumnezeu se împărtăşeşte în mod concret omului în nespusa Lui dragoste dumnezeiască, dar şi numai în deplina libertate a omului de a alege binele.  (Ana VRÂNCEANU)

(Articol publicat pe www.vranceamedia.ro, 14.12.2015)